Calea Victoriei

Dimineata, la o gura de Calea Victoriei

2009-06-14T13:10:00.003+03:00

Piano Man
Originally uploaded by Poet for Life (more off than on these days)

Mergeam de sus in jos pe Calea Victoriei. Apa, punct, rosu, alb, pian - cantam la un pian de apa. Stateam pe iarba si cantam in gura mare. Verde, punct. Aveam parul lung, pana la luna si stelele mi se jucau in plete. Langa mine - stele pesti dansau nebuni - nebune in iarba frageda. "Am un pacat: iau iarba in serios, miscarile aproape perfecte ale cerului". Si ce daca pianul mi se parea peste? Oricum luna e un ocean de stele - stele de apa.

...miroase incredibil a mare. Pe Calea Victoriei miroase incredibil a mare. Aerul are gust de lamaie si ma impiedic de algele prea verzi si prea mari. Pestii mi s-au ascuns in plete si ne jucam cu totii prin aer. Ii iau de mana si fugim in luna.

Visul Cristinei L.

Dans in amintirea mortilor

2009-05-30T21:24:00.003+03:00

Suna telefonul. E undeva aruncat pe un pat, intr-o camera spatioasa si aproape goala. Il ridic si ma uit sa vad cine e, inainte sa raspund. E un nume care incepea cu A si se termina in tang(parca ar fi de la Wu-Tang). Parca sunt orbit si nu vad celelalte litere. Nu stiu cine e si nu reusesc sa-mi amintesc cand si mai ales daca l-am salvat vreodata.

Raspund zambind: Alo!? Fara nicio forma de politete la inceput de discutie imi spune ca fratele ei a murit intr-un accident de masina si ca simte nevoie sa vorbeasca neaparat cu mine. Se simte din tonul vocii, auzit din telefon, ca ii dau lacrimile. Eu nu reactionez, nu stiu ce sa-i spun, sunt blocat. Spune ca sunt singura persoana cu care ar putea sa vorbeasca, careia ar putea sa i se descarce, pe care ar vrea sa o intalneasca si sa-i fie alaturi in aceste momente. Nici nu stiu daca in rest a fost vreo convorbire. Tot ce stiu e ca dupa acest moment a urmat un efect Matrix: s-a teleportat cu ajutorul telefonului in alta lume, direct la mine, in lumea mea.

Suntem in mijlocul unui oras care plange de caldura razelor soarelui. Nu e un oras pustiu de fel, doar ca oamenii au fugit din acest cuptor infernal, cautand adapost in micile lor apartamente. Suntem in mijlocul strazii si povestim. Ma privesc, o privesc dintr-un exterior suficient de indepartat incat sa nu ma aud, sa nu o aud, sa nu-i aud. E o imagine a fericirii, probabil spun glume, sau depan amintiri frumoase tocmai pentru a o face sa uite macar pentru o clipa de moartea fratelui ei.

***

Imi spune ca a venit din Belgia din cauza decesului fratelui ei, dar nu a putut sa mearga sa-l vada, ceva in adancul sufletului nu a lasat-o sa faca asta, fara ca inainte sa vorbeasca cu mine. Se comporta haotic, zambeste larg, parca e nebuna. Se roteste, isi deschide bratele larg, si danseaza ca o tigancusa pregatita sa te vrajeasca cu miscarile ei feminine. Fuge pana in capat de-a lungul strazii si coboara sub pod, sub strada. Isi continua dansul in miscari constante si simteam cum vrea sa uite, cum nu accepta tragedia, cum se chinuie sa-l vrajeasca pe Dumnezeu prin dansul ei doar pentru a-il trimite inapoi pe cel ce ea il iubea cel mai mult, fie si pentru cateva secunde pentru a-si lua ramas bun si pentru a-i spune ca intotdeauna l-a iubit, chiar daca nu ii spuse asta niciodata. Apoi, imi dau seama ca de fapt nu incerca sa vrajeasca pe nimeni, nici macar nu stia ca dansul ei e plin de vraja, ci isi imagina ca dansa cu el, cu fratele ei. Prin dans au fost mereu aproape unul de celalalt.

Moartea fratelui ei o afecta enorm, dar nu lasa pe nimeni sa vada asta. Sau poate o vedeam doar eu care deja stiam necazul ei. Nu-i mai pasa de nimic, iar miscarile incepuse sa isi piarda din ritm, lasand impresia unei curve ieftine de la marginea mahalalei de a carui trup putea profita oricine, orice nebun dornic de o bucurie trupeasca.
De sus, de pe pod, se vedea o lume a unor nebuni murdari, un loc in care ea se potrivea perfect pentru un necunoscut ce ar fi vazut-o pentru prima oara, insa un loc care pentru mine parea plin de nesiguranta pentru ea. Unul din nebuni, cu parul semilung si auriu, peste 25 de ani, imbracat intr-o camasa alba, o pereche de pantaloni largi de stofa, care mai mult atarnau, si o pereche de pantofi din piele, plini de cute si umflati, se apropie de ea si cere balbaind un foc. Ea nu-i raspunde, dar zambeste si isi continua pasii....

Se opreste brusc si sta perplex, parca e o statuie ce se afla acolo de zeci de ani. Nebunul afemiat se apropie iar si cere o tigara. De aici, de sus se intelege tot ce e in lumea lor, lumea nebunilor de jos. Adoua venire a nebunului nici nu stiu daca ma sperie de un eventual viol sau de faptul ca as putea pierde femeia de care intre timp m-am atasat atat de mult incat as spune ca o iubesc de o viata, desi nu o mai vazusem niciodata pana acum. Avea 25 de ani, fata rotunda, ochi stralucitori cu gene lungi, nearanjate de la plans, un par de un saten inchis ce i se pierdea in vant, picioare subtiri si frumos formate datorita pasiunii pentru dans. O chema Ana-Maria.

Pasajul din troleu

2009-05-07T12:26:00.002+03:00

Aglomeratie, galagie, manele in difuzoarele telefoanelor, multi calatori fara bilet, soare puternic, caldura mare, insuportabila, si eu, da si eu intr-un jegos de 123. Sunt imbracat gros, pregatit parca de iarna, si cu un rucsac greu in spate.

Inconjurat de oameni transpirati ce-si flutura hartii in fata ochilor pentru o gura de aer proaspat, stau speriat cu ochii cand pe geam, ca un infractor cautat, cand la usa troleului, nu care cumva sa urce vreun controlor sa-mi ceara biletul. Nu simt dar aproape vad caldura din jur. Geaca groasa e racoroasa si culoarea ei verde parca emana prospetime, ceea ce imi ofera confort si lejeritate in ciuda atmosferei din 123.

Ne oprim la semafor aprope de statia de la Unirii, I.C. Bratianu, si vad undeva, pe partea stanga, intr-o departare apropiata, de parca lungimea bulevardul Bratianu s-ar fi micsorat, Piata Universitatii. Undeva pe dreapta sta mandru, cu atitudinea unui intelectual arogant, TNB-ul, iar langa el se inalta grandios Intercontinentalul.

Se face verde si mi se face incredibil de frica cand troleul face dreapta spre Bulevardul Dimitrie Cantemir, abatandu-se de la traseul normal ce ar fi trebuit sa fie spre Bulevardul Unirii. Parca vad drumul cum arde si de frica ridic un baiat, la fel de speriat ca si mine, de pe scaun si il pun in bratele mele ca si cum as fi reusit sa ma ascund, as fi reusit sa ma fac nevazut. Din cauza nerabdarii unei asteptari nesigure il arunc pe baiat din brate, ma ridic si arunc hainele groase de pe mine, ma chinui sa transpir si incep sa ma comport normal incercand astfel sa ma pierd in multime, sa ma confund cu obisnuitul, cu pleava societatii ce asculta in difuzoarele telefoanelor manele, cu jegul, cu 123-ul.

Aceeasi asteptare nesigura ma face sa-mi pierd calmul cand troleul se opreste si mai mult de jumatate din calatorii fara bilet coboara. Ma agit din ce in ce mai tare, fug speriat si fara sens prin troleu de frica ce va urma sa urce si ma atace.

Mi se ofera o sansa cand in mijlocul troleului se formeaza de nicaieri o gaura neagra ce are intrarea asemenea uneia de la metrou. Scari gri de piatra fina coboara in intuneric, in acea gaura neagra. O bara rosie de sprijin parca ghideaza drumul ce vrea sa-l urmezi....Pun mana pe ea cu o stare de nesiguranta si cobor cateva trepte aplecat, tragand cu coada ochiului spre usa de la intrare.

Sunt in dubii si nu stiu ce sa aleg: un viitor negru si nesigur sau un prezent in care va trebui sa-mi infrunt frica ce va avea sa intre in 123.

Am innebunit, prieteni

2009-05-05T15:12:00.007+03:00

Sunt asezat pe iarba verde. E uda si e rece....

[...]

Totul incepe ca intr-o piesa de teatru: se trage cortina, si un singur bec lumineaza spre mine punandu-ma astfel in centrul atentiei tuturor spectatorilor din sala. E o liniste tematoare, care iti da fiori ca atunci cand erai mic si erai nevoit sa strabati intunericul de unul singur pentru a ajunge la destinatie, de obicei un loc sigur. Timp de cateva secunde nu se intelege nimic din acest inceput de piesa. Nu inteleg nici eu, nici probabilii spectatori din sala pe care nu reusesc sa-i vad din cauza luminii orbitoare.

Un flash pune capat acestui inceput nesigur si aduce lumina peste tot injur, semn ca s-a dat startul si piesa poate sa inceapa. Dar becul si becurile care ar trebui sa genereze atata lumina sunt inlocuite de lumina zilei mohorate. Sala dispare odata cu flashul, spectatorii sunt undeva dupa aceasta imagine vizuala si simt cum ma privesc din exterior, de undeva de sus, printr-un geam de sticla prin care privirea ochilor mei nu poate trece si care de aici de unde sunt seamana cu inaltul cerului. Scena a disparut si ea. Am ramas doar eu, iarba verde, uda si rece.

Imi spun in gand ca trebuie sa ma comport natural, ca trebuie sa fiu eu si ca trebuie sa inchei acest spectacol in aplauzele salii, zeificate acolo sus undeva. Nu termin aceasta auto-motivare ca mi-am si inceput prestatia cu naturaletea ce mi-am propus-o, uitand ca sunt in atentia a cateva sute de perechi de ochi, uitand ca sunt pe o scena, uitand ca am vreun rol.

Vremea mohorata anunta ploaie. Incepe sa picure incet si constant, dar suficient cat sa ma ude si sa-mi fie frig.

[...]

Sunt asezat pe iarba. E uda si e rece. In brate am laptopul si nu fac altceva decat sa dau refresh la desktop. Click dreapta - refresh, click dreapta - refresh, click dreapta - refresh....Desi nu e posibil sa vad asta, o fata care sta pe invisible isi tot schimba avatarul. Poze dupa poze. Pare nehotarata, si dupa cateva minute se opreste la una. Nu stiu daca e ea sau nu, dar pare o fata draguta, cu parul blond, strans, si cu o pereche de ochelari negri, mari si comici care ii acopera fata frumos zambitoare. Am o senzatie de multumire ca in sfarsit s-a oprit, incat cred ca e mai mare decat senzatia ei ca intr-un final si-a gasit oglinda la care ne uitam toti din lista ei. Zambesc usor, iar ochii fug sotios spre stanga si spre dreapta culegand intrebari despre locul in care ma aflu.

Sunt pe un maidan aflat in mijlocul a trei drumuri, asemanator unui sens giratoriu. In spatele meu este o casa nelocuita, dar ingrijita, pe langa care trece o ulita, ingradita de copaci crescuti in dezordine, ce duce spre o alta casa darapanata, urata, dar care nu te sperie cand o privesti din exterior. Din departare se aude latratul unui caine puternic, probabil suparat pe cineva care calca pe un teritoriu interzis.

In stanga mea sunt asezate, de-a lungul unui gard vechi vopsit in verde, doua fantani, asezate la o distanta de putin peste 10 metri una de cealalta. Una arata mai bine si mai sigura, dar vopseaua galbena de pe ea e jupita si apa din ea e mizerabila. Oamenii o folosesc doar in caz de seceta pentru a adapa animalele. Cealalta e mai mare, dar pare darapanata si iti da senzatia ca e o fantana nefolosita si abandonata. In ciuda acestei imagini se folosesc de ea si oameni care au surse de apa in propria curte. Asta pentru ca de fiecare data cand bei de aici simti gustul apei, simti ca traiesti, simti cum iti da putere. Fantanele nu-s acoperite, nu au oblon, iar in ele vrabiute isi construiesc adapostul.

Maidanul e strabatut prin mijloc de un canal de scurgere a apei, atunci cand ploua. E ingust, e adanc pana putin mai jos de genunchi, iar noaptea poate fi o capcana perfecta pentru un trecator ce nu cunoaste zona.

Prima intrebare logica care imi vine in gand e "De unde am internet?". Ceva parca ma aude si imi raspunde printr-o imagine ce apare pe ecranul laptopului: E o biserica alba din lemn, o biserica de tara, obisnuita. E inconjurata de verdeata, de copaci infloriti, iar drumul de la intrarea in curtea bisericii pana la intrarea in biserica e incununat cu de flori. La intrarea in curte, pe partea stanga, e un ciresc, singurul pom fructifer. In rest doar salcami, inalti, putin strambi, si infloriti. In miljocul curtii, in apropierea unui stalp, e o planta verde, mare, stufoasa, cu frunze late si pare a fi carnivora. Din cand in cand, din jurul ei dispare cate un trandafir galben.

Ridic privirea mirat si imi dau seama ca imaginea de pe monitor e de fapt imaginea din fata mea, la care pana acum nu am avut acces. Ma ridic tremurand din cauza picaturilor reci de ploaie si ma apropii cu teama de gardul care inconjura biserica. O voce, venind dinspre acea planta carnivora, imi spune: "Asta e sursa de internet". Ma sperii, cad si ma-ntorc, incercand sa fug.

Teama se transforma in revolta cand vad un cal care paste din iarba crescuta prin laptop. Nervos strig la el din rasputeri: "Dar, ce faci calule?". Isi ridica privirea, rade ironic si-mi spune:"Pai ce crezi ca fac?", lasandu-ma perplex, apoi isi continua masa ca si cum nimic ciudat nu s-ar fi intamplat. La una din fantani o femeie vorbea cu o vaca in timp ce o adapa: "Te-ai saturat?" intreaba femeia. Deranjata de intrebare, vaca:"Mai da-mi apa femeie si nu mai pune intrebari stupide!"Cupluri de pasarele se certau pe tema adapostului, toate vietatile aveau glas...

Rad puternic ca un nebun de situatie, ma asez, din cand in cand zambesc scurt, ca un sughit, si imi repet: "Am innebunit, prieteni!".

Find me somewhere between my dreams

2009-04-30T12:44:00.004+03:00

Have you forgotten how we used to dream?

Am uitat ce am visat azi-noapte. E rau sa uiti ce ai visat. E ca si cum ai uita cine esti. Cert e ca atunci cand ma gandesc la ce am visat, chiar daca nu-mi aduc aminte, zambesc...

Intrand pe Calea Victoriei 1 A

2009-04-30T11:50:00.004+03:00

Photography : Jean-François Campos

COPIII VISELOR ...Toystory

2009-04-30T03:47:00.003+03:00

“Visually I am inspired by culture of fashion and surrealists. I often shock people. I try to create my personal aesthetics of the works, I try to combine reality with artificiality.” - Oleg Duryagin

Pictured above are images from his Toystory series.

INCERC SA VISEZ ...DIN NOU

2009-04-30T03:08:00.003+03:00

Acum scriu povestea de pe Calea Victoriei...

Si cred ca arata cam asa....

Ca un vis, ca o mare, ca un joc

Andreea

Fug

2009-04-29T14:22:00.002+03:00

E intuneric! Ba nu, e zi! Ba nu, e intuneric! E ora de zi, dar e intuneric afara. Sunt pe o Cale, nu a Victoriei ci Nationala, nu in Bucuresti ci in Botosani, nu in realitate ci in vis. Mi-am propus sa visez tigani, si am visat. Din pacate nu am visat cum m-am indragostit de o tiganca, si o tiganca de mine. Nu am visat cum am furat o tiganca si o tiganca a furat inima mea. Nu am visat cum am fugit in lume cu ea si ea cu mine. Am visat altceva.

E pustiu de lume si e ceata densa cu mici lacune care ma ajuta sa ma orientez si sa-mi spuna unde sunt. In partea stanga, dupa gardul viu, de vegetatie, peste care se asterne o culoare gri-verzuie, se ascund cateva case. Pe partea dreapta sunt blocuri. Nu pot sa le numar, dar se vad bucati si bucati prin lacunele din ceata. In spate, se uneste partea dreapta cu partea stanga, prin scheletul unei cladiri inalte, aflata, parca de mult, inca in constructie. Ceva imi spune ca aici e startul si ca nu pot sa merg decat spre inainte.

Ceata se pierde si totul incepe sa se clarifice. Pare un drum lung, drept, dar totodata pare un labirint. Si pornesc...

Frica...simt cum cineva sau ceva ma urmareste...Frica...Vine dinspre cladirea din spate, dinspre acel santier gri la exterior, lipsit de viata si plin de intuneric la interior. Fug... de frica.

O casa, singura de altfel, cu lumini aprinse in veranda imi atrage atentia, in acel pustiu semi-intuneric, si ma-ndrept spre ea, evitand astfel banalul drum, probabil, infinit spre inainte.

Am ajuns in dreptul acelei case. Nu sunt lumini, ci mai degraba un bec, nu e o veranda ci mai degraba o mansarda in care stau doua tiganci batrane si urate si 3 copii de tigani, imbracati murdar si mazgaliti cu negru pe fata. Doi dintre ei sunt baieti, si toti trei practica cersetoria.

Imi cer bani, iar eu: "Nu am venit sa-mi ghicesti viitorul!"...Imi cer bani, iar eu: "Vreau sa ma ascunzi de...."...Imi cer bani, iar eu:"De ce sau cine ma urmareste!?"

Una din uratenii scoate un cutit, iar incercand sa dau un pas inapoi imi dau seama cum ceva ma tine pe loc de buzunar. Unul din baieti ma cauta de bani...Ii smulg mana din buzunarul gol si ma-ntorc spre dreptul infinit.

Fug...de frica. O strada mica face spre stanga. Acelasi banal imi spune sa evit infinitul si sa ma-ndrept spre aceasta varianta, aceasta ingusta straduta pe care se afla un parc, un hotel, un pietonal si teatrul Mihai Eminescu.

Nu ajung sa fac multi pasi si-mi intorc privirea. Scheletul cladirii se inalta spre cer. Se inalta suficient cat sa o vad de unde sunt. Din ea curg tigani, cum curge apa la robinet, plini de ura, turbati si insetati de sange. Senzatia de frica se transforma in dorinta de supravetuire. Iar linistea intunericului este perturbata de galagia infometatilor tigani.

Ma-ndrept spre parc...Fug...pentru supravetuire.

Ma pregatesc sa visez

2009-04-28T04:10:00.000+03:00

DYSTOPIAN DREAMS from Ben Marzys on Vimeo.

Andreea

Ciresul ofilit

2009-04-25T20:53:00.000+03:00

Foto: Michael G. Magin, Film Photographer. Germany

Sunt pe o strada lunga, poate fi Strada Lunga din Brasov, dar nu e. Sunt totusi 3 elemente cunoscute, asemanatoare cu locurile prin care am trecut de-a lungul vietii si toate 3 curg intr-o ordine cronologica. Aceste 3 elemente imi ofera senzatia de siguranta ca stiu unde ma aflu.

Primul element imi aduce aminte de scoala generala. E un cires inalt si frumos inverzit, ingradit de un gard de otel la fel de inalt, colorat in verde. Senzatie de renastere, de prospetime, de primavara. Al doilea element e din fata blocului, unde m-am mutat dupa ce am terminat clasa a IV. Sunt sigur ca nu e din acea zi, ci dupa, cel mai devreme, 5-6 ani cand eram in timpul liceului. E tot un cires. Acesta pare putin mai trist decat primul si imi da senzatia ca a fost batut, ca multa lume s-a catarat pe el si a rupt toate ciresele pe care le avea. Iar ca si cum nu ar fi de ajuns au smult si frunzele asemenea cum ai jupui un om de viu. Cata durere trebuie sa fi fost. Senzatia e accentuata si de faptul ca intre mine si cires sta un nuc, putin mai voinic parca pentru a apara ciresul. Trece un vant si mai cad putine frunze. Nu inteleg de ce pentru ca e inca sunt verzi.
Al treilea element imi aduce aminte de facultate, de Cluj. E un loc din parc, de langa Facultatea de Chimie. E intrarea unui bloc sinistru. Ma cutremur. Un bloc ingropat intre copaci, lipsit de lumina dar parca totusi luminat. O lumina de nicaieri, o lumina cenusie care nu vine de la vreo sursa cunoscuta. E un bloc de piatra, vechi si parca scos din filmele de groaza si asezat in mijlocul frumusetii. Ma-nspaimanta si mai tare intrarea acestui bloc. Pare a fi casa fantomelor. De aceasta data lipseste ciresul, de fapt imaginea lui, dar stiu ca e undeva pe langa aceasta cladire ingrozitoare doar ca nu-l vad.

Toate aceste trei elemente, nu stiu cum si de ce, sunt unite si imi dau senzatia ca as fi in trei locuri diferite, in trei ani diferiti si care aduc, dupa ce se unesc, elementul de legatura dintre: ciresul, de doua ori prezent fizic iar a treia oara doar ca "spirit".

Sunt 3 elemente din perioade diferite, perioade care tot timpul vin in aceeasi ordine: scoala, liceu, facultate, dar care sunt aduse intr-o singura perioada: una oribila, in care ciresul devine tot mai negru, fructele lui par tot mai intunecate, care da senzatia de moarte insa intr-o perioada de primavara, care de altfel simbolizeaza inceputul, tineretea. E o senzatie incredibil de infricosatoare.

O femeie in varsta intra in blocul cenusiu. De data asta pare putin schimbat. Cresc niste muschi de culoare verde batrana. Fac un pas inapoi, de frica. De frica ca nu cumva destinul meu e sa intru in acel bloc.

Ceva se schimba brusc, fara sa-mi dau seama: sunt pe aceeasi strada si in acelasi loc. Blocul a disparut, iar in locul lui e o casa care are aceeasi intrare. In stanga casei e o portita de lemn, singura cale de acces care duce spre cires. In dreapta mea au rasarit multi copaci, asezati in linie dreapta. Dau senzatia de strada infinita. Sunt si multe masini parcate.

Ciresul e ciudat. Se transforma intr-un copac ars. Pare facut din fum, dintr-un fum negru intens.

Un flash, o imagine neagra si ciresul e impodobit asemenea unui brad de Craciun, nu cu globulete, nu cu lumini ci e plin de carti. Toate cartile sunt sigilate si au copertile negre. De aproape iti poti da seama ce desene si ce culori sunt pe ele. E straniu si cu toate astea ma apropii.

Iese din bloc aceasi femeie, se opreste si imi spune: "Uite cate cirese sunt pe jos!" Ma uit si intr-adevar erau, apoi tot ea continua suparata: "Multi copii obraznici mi-au creat probleme cu acest cires nefurisit" si dispare brusc ca si cum nu ar fi fost acolo, dar prezenta ei de cateva secunde parca mi-a aratat ce fel de cires a fost, ce fel de viata a avut.

Ma-ntorc la copac, la cires, la carti, la imaginea inspaimantatoare. Ma apropii si ma uit pe titlul cartilor. Toate sunt despre filme, dar nu prezinta istoria unui anumit film ci sunt despre filme. Nu inteleg de ce, dar caut mai departe. Imi atrage atentia o carte mai mare, e si ea sigilata. Ma apropii sa vad ce scrie pe ea. E un semn, un simbol care doar diavolului i s-ar potrivi, iar titlul e numele unei formatii de rock, e o formatie straina. Imi dau seama ca nu e o carte ci mai degraba o cutie care ar putea adaposti o carte, sau un dvd cu un film despre acea formatie sau poate chiar toate albumele formatiei.

O ridic, o zgudui si alunec din ciresc. Cad si ma trezesc...in alt vis.

Visul lui Florin D.

Calea Victoriei candva

2009-04-25T11:56:00.001+03:00

Albul de sub tricou

2009-04-24T17:40:00.000+03:00

Albul perfect il are doar laptele, sau zapada, insa ce ascund eu sub tricoul meu gri e mai mult decat albul perfect. Totul e ambiguu, asemanator unui vis pe care nu ti-l aduci aminte. Sincer, de fapt e un vis pe care, chiar, nu mi-l aduc aminte mai deloc.

Stau pe un pat din lemn acoperit doar cu o patura cu marginile rupte, colorata in portocaliu si albastru. Pe alocuri se vede cusatura alba, tipic zdreantelor. Patul e nesigur. La prima miscare scartie dureros si se clatina ca si cum ar fi un puternic cutremur.

Scot albul perfect de sub tricou. Ma uit la el si vad ca misca. E viu! Il ascund inapoi, parca de frica sa nu-l vada, sa nu-l gaseasca si sa nu mi-l fure cineva.

Patul e asezat langa o fereastra, pe mijloc, astfel incat sa te poti sprijini cu spatele sau cu umerii de perete cand te odihnesti ori cand te uiti afara. E amiaza, iar singura sursa de iluminat e soarele, un soare ascuns totusi dupa nori, un soare care nu se vede dar care face din noapte zi. Acea lumina gri pe care o vezi cand galbenul razelor sunt oprite de nori lumineaza si camera unde ma aflu, insa nu in totalitate. E doar o raza de lumina ce patrunde pe fereastra si taie intunericul ce ma-nconjoara in doua.

Vis-a-vis de fereastra e o usa alba, cu un gemulet in partea de sus acoperit de o perdea, ce duce spre o alta camera. Doar jumatatea de jos e luminata de aceasi raza de lumina ce a strapuns intunericul camerei. In fata acelei usi e o perdea aparent pusa parca doar pentru estetic. Cred ca nu e asa si i-i dau o utilitate: e pusa pentru a opri ceva. Ceva ce anu ar trebui sa intre in acea camera.

In partea din dreapta e un dulap albastru. E facut de mana omului casnic si nicidecum intr-o fabrica de mobila. E inalt cat o masa, si singurul lui rol e sa adaposteasca vesela. Dulapul e acoperit de o fata de masa plasticizata ce are desenata pe ea niste forme neclare, pe care nu le inteleg. Sunt asezate doua cani, una din plastic si cealalta din tabla, o furculita la intamplare si o farfurie cu multe turte partial acoperite de un prosop parca facut din lana.

In partea din stanga a usii este o plita, acoperita cu acelasi tip de fata de masa plasticizata, care functioneaza doar in noptile de iarna pentru a incalzi soba din camera parca interzisa cuiva. Partea din spate a sobei nu se vede din cauza unei mici perdele si a intunericului din camera. Pot doar sa banuiesc ce se afla acolo.

Langa aceasta plita se ridica un cuptor vopsit in rosu si o soba colorata cu un albastru deschis. In spatele sobei e intunericul perfect si locul potrivit de a te ascunde chiar si de draci. Intr-un capat al sobei este plita pe care v-am descris-o, iar in celalalt capat, pe unde te si poti urca, este alta plita ce aproape se lipeste cu patul pe care stau.

Ceva ma gadila pe burta. Bag mana si scot acel alb perfect. E inca viu!, imi spun in gand, si-l ascund la loc. Se zbate tot mai tare, semn ca s-a saturat sa stea ascuns. Ma lupt si eu pentru a-l tine acolo, pentru a-l apara chiar daca nu stiu de ce sau de cine.

Ma uit pe fereastra si la mica distanta cativa copaci asezati in linie dreapta paralel cu fereastra. Camera mi se pare tot mai cunoscuta, aproape stiu ce camera e si a cui. Dupa copaci o gradina destul de mare, de fapt e doar pamant proaspat arat, iar in indepartarea lui se vede un gard din sarma care spune ca aici e sfarsitul acestei gradini. Stiu a cui e aceasta camera, stiu unde ma aflu, stiu...

Se zbate puternic, aproape ca zgarie, si iese de sub tricou parca din burta mea ca si cum s-ar fi nascut pentru prima data. E albul pefect, un sobolan alb.

Visul lui Florin D.

Visul de pe Calea Victoriei

2009-04-23T23:01:00.001+03:00

Foto: Sorin Nainer - La plimbare pe Calea Victoriei

Viteza... si un miros ciudat ce vine din fata si-mi irita narile. Nu stiu unde sunt si de ce ma misc atat de repede cu toate ca stau pe loc. Stau in picioare, dar cu toate astea nu ating pamantul. Sunt deasupra masinilor si totul se misca repede pe langa mine, ca atunci cand mergi cu viteza mare intr-o masina, doar ca eu nu sunt intr-o masina.

Incerc sa ma orientez in spatiu, incerc sa imi dau seama unde sunt, ce caut aici si de ce totul in jurul meu se misca atat de repede. Primul instinct e sa ma uit in jos, avand in vedere ca sunt la o inaltime cu care nu prea sunt obisnuit sa fiu. Imediat dupa, incerc sa gasesc un punct de reper, sa stiu unde ma aflu, sa vad daca mi-e cunoscut "startul". In jur totul e neclar, imagini blurate din cauza vitezei aparent mare cu care merg, poate si din cauza neorientarii mele in spatiu.

Incet, incet totul incepe sa prinda contur. In dreapta mea sunt cladiri, nu apuc sa vad cum se numesc sau in ce stil sunt construite. In fata cladirilor pe alocuri sunt masini, parcate sau formand doar o coada la un semafor. Nu pot sa-mi dau seama. Pe partea stanga ma depaseste un Q7 alb, timp in care las in urma un seria 7 negru si unul gri. Deodata apar tot mai multe masini, masini curate, majoritatea fiind albe sau gri. Viteza se mentine dar ce e injur incepe sa prinda viata, incep sa inteleg.

Un sunet ciudat se aude din spate. Seamana cu zgomotul lasat de o caruta, a unei carute cu roti din lemn captusite, in loc de cauciuc, cu tabla. Ma uit sec in spate si zambesc fals. E chiar o caruta veche, care arata tipic romanesc, trasa de doi cai frumosi, nu sase cai frumosi ci doi, aranjati precum caii romanilor pregatiti de lupta. Caruta e manata de 2 persoane, una sta jos si tine haturile, iar cealalta e ridicata si sta in spate. Nu face nimic altceva decat sa strige "Di" si sa bata caii cu biciul sau infinit de lung.

Imi dau seama ca de fapt pe mine ma urmaresc, dar totodata nu-mi dau seama cum de ma misc atat de repede incat ei nu ma pot ajunge cu toate ca sunt undeva la 10-20 de metri in spatele meu.

Primul instinct revine, privirea in jos si incep sa caut un punct de intersectie. Il gasesc, ridic privirea si ma-nspaimant. Totul pare o ironie a zambetului fals de mai devreme. Sunt intr-o caruta si eu. Acelasi tot incepe sa prinda iarasi viteza. Sunt imbracat taraneste, cu un fes negru pe cap, o pereche de pantaloni vechi si rupti, si am o vesta de lana pe deasupra unei bluze inchisa la culoare si peticita la coate.

Ceva e in neregula totusi. Am senzatia ca nu ma pot misca de la brau in jos. Incerc sa vad de ce, care e obstacolul, in ce capcana sunt prins. In dreapta mea este un unchi, fratele mamei, care se tine strans cu mainile de scandura pe care era asezat, tremurand de frica. Nu pot sa-mi dau seama daca e frica de a fi prins sau frica de a nu cadea din rural in urban. In stanga mea era tataia, bunicul meu si tatal tatalui meu, care mana rapid caruta in care ne aflam.

Nu-mi dau seama ce se intampla dar totul e o imagine asemanatoare calatoriei in timp, doar ca oamenii sunt din acelasi timp, insa din locuri total diferite. Noi si cei care ne urmareau imbracati taraneste gonind pe strazile unui oras modern, aparent civilizat si curat, inconjurat de masini scumpe, colorate sau necolorate doar in alb si gri.

Era Bucurestiul, era Calea Victoriei, era un vis.

Pana acum nu a fost decat inceputul desfasurarii actiunii. Totul se opreste brusc. Punctul culminant parca a fost si parca nu in acelasi timp cu inceputul desfasurarii actiunii, ca in rest nu a fost decat o imagine neagra, un frame care a schimbat foaia si m-a trezit in cu totul alt loc, asteptand deznodamantul. Insa parca incepe o noua desfasurare, undeva la capat de lume...

Visul lui Florin D.