Dans in amintirea mortilor

Suna telefonul. E undeva aruncat pe un pat, intr-o camera spatioasa si aproape goala. Il ridic si ma uit sa vad cine e, inainte sa raspund. E un nume care incepea cu A si se termina in tang(parca ar fi de la Wu-Tang). Parca sunt orbit si nu vad celelalte litere. Nu stiu cine e si nu reusesc sa-mi amintesc cand si mai ales daca l-am salvat vreodata.

Raspund zambind: Alo!? Fara nicio forma de politete la inceput de discutie imi spune ca fratele ei a murit intr-un accident de masina si ca simte nevoie sa vorbeasca neaparat cu mine. Se simte din tonul vocii, auzit din telefon, ca ii dau lacrimile. Eu nu reactionez, nu stiu ce sa-i spun, sunt blocat. Spune ca sunt singura persoana cu care ar putea sa vorbeasca, careia ar putea sa i se descarce, pe care ar vrea sa o intalneasca si sa-i fie alaturi in aceste momente. Nici nu stiu daca in rest a fost vreo convorbire. Tot ce stiu e ca dupa acest moment a urmat un efect Matrix: s-a teleportat cu ajutorul telefonului in alta lume, direct la mine, in lumea mea.

Suntem in mijlocul unui oras care plange de caldura razelor soarelui. Nu e un oras pustiu de fel, doar ca oamenii au fugit din acest cuptor infernal, cautand adapost in micile lor apartamente. Suntem in mijlocul strazii si povestim. Ma privesc, o privesc dintr-un exterior suficient de indepartat incat sa nu ma aud, sa nu o aud, sa nu-i aud. E o imagine a fericirii, probabil spun glume, sau depan amintiri frumoase tocmai pentru a o face sa uite macar pentru o clipa de moartea fratelui ei.

***

Imi spune ca a venit din Belgia din cauza decesului fratelui ei, dar nu a putut sa mearga sa-l vada, ceva in adancul sufletului nu a lasat-o sa faca asta, fara ca inainte sa vorbeasca cu mine. Se comporta haotic, zambeste larg, parca e nebuna. Se roteste, isi deschide bratele larg, si danseaza ca o tigancusa pregatita sa te vrajeasca cu miscarile ei feminine. Fuge pana in capat de-a lungul strazii si coboara sub pod, sub strada. Isi continua dansul in miscari constante si simteam cum vrea sa uite, cum nu accepta tragedia, cum se chinuie sa-l vrajeasca pe Dumnezeu prin dansul ei doar pentru a-il trimite inapoi pe cel ce ea il iubea cel mai mult, fie si pentru cateva secunde pentru a-si lua ramas bun si pentru a-i spune ca intotdeauna l-a iubit, chiar daca nu ii spuse asta niciodata. Apoi, imi dau seama ca de fapt nu incerca sa vrajeasca pe nimeni, nici macar nu stia ca dansul ei e plin de vraja, ci isi imagina ca dansa cu el, cu fratele ei. Prin dans au fost mereu aproape unul de celalalt.

Moartea fratelui ei o afecta enorm, dar nu lasa pe nimeni sa vada asta. Sau poate o vedeam doar eu care deja stiam necazul ei. Nu-i mai pasa de nimic, iar miscarile incepuse sa isi piarda din ritm, lasand impresia unei curve ieftine de la marginea mahalalei de a carui trup putea profita oricine, orice nebun dornic de o bucurie trupeasca.
De sus, de pe pod, se vedea o lume a unor nebuni murdari, un loc in care ea se potrivea perfect pentru un necunoscut ce ar fi vazut-o pentru prima oara, insa un loc care pentru mine parea plin de nesiguranta pentru ea. Unul din nebuni, cu parul semilung si auriu, peste 25 de ani, imbracat intr-o camasa alba, o pereche de pantaloni largi de stofa, care mai mult atarnau, si o pereche de pantofi din piele, plini de cute si umflati, se apropie de ea si cere balbaind un foc. Ea nu-i raspunde, dar zambeste si isi continua pasii....

Se opreste brusc si sta perplex, parca e o statuie ce se afla acolo de zeci de ani. Nebunul afemiat se apropie iar si cere o tigara. De aici, de sus se intelege tot ce e in lumea lor, lumea nebunilor de jos. Adoua venire a nebunului nici nu stiu daca ma sperie de un eventual viol sau de faptul ca as putea pierde femeia de care intre timp m-am atasat atat de mult incat as spune ca o iubesc de o viata, desi nu o mai vazusem niciodata pana acum. Avea 25 de ani, fata rotunda, ochi stralucitori cu gene lungi, nearanjate de la plans, un par de un saten inchis ce i se pierdea in vant, picioare subtiri si frumos formate datorita pasiunii pentru dans. O chema Ana-Maria.

Pasajul din troleu

Aglomeratie, galagie, manele in difuzoarele telefoanelor, multi calatori fara bilet, soare puternic, caldura mare, insuportabila, si eu, da si eu intr-un jegos de 123. Sunt imbracat gros, pregatit parca de iarna, si cu un rucsac greu in spate.

Inconjurat de oameni transpirati ce-si flutura hartii in fata ochilor pentru o gura de aer proaspat, stau speriat cu ochii cand pe geam, ca un infractor cautat, cand la usa troleului, nu care cumva sa urce vreun controlor sa-mi ceara biletul. Nu simt dar aproape vad caldura din jur. Geaca groasa e racoroasa si culoarea ei verde parca emana prospetime, ceea ce imi ofera confort si lejeritate in ciuda atmosferei din 123.

Ne oprim la semafor aprope de statia de la Unirii, I.C. Bratianu, si vad undeva, pe partea stanga, intr-o departare apropiata, de parca lungimea bulevardul Bratianu s-ar fi micsorat, Piata Universitatii. Undeva pe dreapta sta mandru, cu atitudinea unui intelectual arogant, TNB-ul, iar langa el se inalta grandios Intercontinentalul.

Se face verde si mi se face incredibil de frica cand troleul face dreapta spre Bulevardul Dimitrie Cantemir, abatandu-se de la traseul normal ce ar fi trebuit sa fie spre Bulevardul Unirii. Parca vad drumul cum arde si de frica ridic un baiat, la fel de speriat ca si mine, de pe scaun si il pun in bratele mele ca si cum as fi reusit sa ma ascund, as fi reusit sa ma fac nevazut. Din cauza nerabdarii unei asteptari nesigure il arunc pe baiat din brate, ma ridic si arunc hainele groase de pe mine, ma chinui sa transpir si incep sa ma comport normal incercand astfel sa ma pierd in multime, sa ma confund cu obisnuitul, cu pleava societatii ce asculta in difuzoarele telefoanelor manele, cu jegul, cu 123-ul.

Aceeasi asteptare nesigura ma face sa-mi pierd calmul cand troleul se opreste si mai mult de jumatate din calatorii fara bilet coboara. Ma agit din ce in ce mai tare, fug speriat si fara sens prin troleu de frica ce va urma sa urce si ma atace.

Mi se ofera o sansa cand in mijlocul troleului se formeaza de nicaieri o gaura neagra ce are intrarea asemenea uneia de la metrou. Scari gri de piatra fina coboara in intuneric, in acea gaura neagra. O bara rosie de sprijin parca ghideaza drumul ce vrea sa-l urmezi....Pun mana pe ea cu o stare de nesiguranta si cobor cateva trepte aplecat, tragand cu coada ochiului spre usa de la intrare.

Sunt in dubii si nu stiu ce sa aleg: un viitor negru si nesigur sau un prezent in care va trebui sa-mi infrunt frica ce va avea sa intre in 123.

Am innebunit, prieteni

Sunt asezat pe iarba verde. E uda si e rece....

[...]

Totul incepe ca intr-o piesa de teatru: se trage cortina, si un singur bec lumineaza spre mine punandu-ma astfel in centrul atentiei tuturor spectatorilor din sala. E o liniste tematoare, care iti da fiori ca atunci cand erai mic si erai nevoit sa strabati intunericul de unul singur pentru a ajunge la destinatie, de obicei un loc sigur. Timp de cateva secunde nu se intelege nimic din acest inceput de piesa. Nu inteleg nici eu, nici probabilii spectatori din sala pe care nu reusesc sa-i vad din cauza luminii orbitoare.

Un flash pune capat acestui inceput nesigur si aduce lumina peste tot injur, semn ca s-a dat startul si piesa poate sa inceapa. Dar becul si becurile care ar trebui sa genereze atata lumina sunt inlocuite de lumina zilei mohorate. Sala dispare odata cu flashul, spectatorii sunt undeva dupa aceasta imagine vizuala si simt cum ma privesc din exterior, de undeva de sus, printr-un geam de sticla prin care privirea ochilor mei nu poate trece si care de aici de unde sunt seamana cu inaltul cerului. Scena a disparut si ea. Am ramas doar eu, iarba verde, uda si rece.

Imi spun in gand ca trebuie sa ma comport natural, ca trebuie sa fiu eu si ca trebuie sa inchei acest spectacol in aplauzele salii, zeificate acolo sus undeva. Nu termin aceasta auto-motivare ca mi-am si inceput prestatia cu naturaletea ce mi-am propus-o, uitand ca sunt in atentia a cateva sute de perechi de ochi, uitand ca sunt pe o scena, uitand ca am vreun rol.

Vremea mohorata anunta ploaie. Incepe sa picure incet si constant, dar suficient cat sa ma ude si sa-mi fie frig.

[...]

Sunt asezat pe iarba. E uda si e rece. In brate am laptopul si nu fac altceva decat sa dau refresh la desktop. Click dreapta - refresh, click dreapta - refresh, click dreapta - refresh....Desi nu e posibil sa vad asta, o fata care sta pe invisible isi tot schimba avatarul. Poze dupa poze. Pare nehotarata, si dupa cateva minute se opreste la una. Nu stiu daca e ea sau nu, dar pare o fata draguta, cu parul blond, strans, si cu o pereche de ochelari negri, mari si comici care ii acopera fata frumos zambitoare. Am o senzatie de multumire ca in sfarsit s-a oprit, incat cred ca e mai mare decat senzatia ei ca intr-un final si-a gasit oglinda la care ne uitam toti din lista ei. Zambesc usor, iar ochii fug sotios spre stanga si spre dreapta culegand intrebari despre locul in care ma aflu.

Sunt pe un maidan aflat in mijlocul a trei drumuri, asemanator unui sens giratoriu. In spatele meu este o casa nelocuita, dar ingrijita, pe langa care trece o ulita, ingradita de copaci crescuti in dezordine, ce duce spre o alta casa darapanata, urata, dar care nu te sperie cand o privesti din exterior. Din departare se aude latratul unui caine puternic, probabil suparat pe cineva care calca pe un teritoriu interzis.

In stanga mea sunt asezate, de-a lungul unui gard vechi vopsit in verde, doua fantani, asezate la o distanta de putin peste 10 metri una de cealalta. Una arata mai bine si mai sigura, dar vopseaua galbena de pe ea e jupita si apa din ea e mizerabila. Oamenii o folosesc doar in caz de seceta pentru a adapa animalele. Cealalta e mai mare, dar pare darapanata si iti da senzatia ca e o fantana nefolosita si abandonata. In ciuda acestei imagini se folosesc de ea si oameni care au surse de apa in propria curte. Asta pentru ca de fiecare data cand bei de aici simti gustul apei, simti ca traiesti, simti cum iti da putere. Fantanele nu-s acoperite, nu au oblon, iar in ele vrabiute isi construiesc adapostul.

Maidanul e strabatut prin mijloc de un canal de scurgere a apei, atunci cand ploua. E ingust, e adanc pana putin mai jos de genunchi, iar noaptea poate fi o capcana perfecta pentru un trecator ce nu cunoaste zona.

Prima intrebare logica care imi vine in gand e "De unde am internet?". Ceva parca ma aude si imi raspunde printr-o imagine ce apare pe ecranul laptopului: E o biserica alba din lemn, o biserica de tara, obisnuita. E inconjurata de verdeata, de copaci infloriti, iar drumul de la intrarea in curtea bisericii pana la intrarea in biserica e incununat cu de flori. La intrarea in curte, pe partea stanga, e un ciresc, singurul pom fructifer. In rest doar salcami, inalti, putin strambi, si infloriti. In miljocul curtii, in apropierea unui stalp, e o planta verde, mare, stufoasa, cu frunze late si pare a fi carnivora. Din cand in cand, din jurul ei dispare cate un trandafir galben.

Ridic privirea mirat si imi dau seama ca imaginea de pe monitor e de fapt imaginea din fata mea, la care pana acum nu am avut acces. Ma ridic tremurand din cauza picaturilor reci de ploaie si ma apropii cu teama de gardul care inconjura biserica. O voce, venind dinspre acea planta carnivora, imi spune: "Asta e sursa de internet". Ma sperii, cad si ma-ntorc, incercand sa fug.

Teama se transforma in revolta cand vad un cal care paste din iarba crescuta prin laptop. Nervos strig la el din rasputeri: "Dar, ce faci calule?". Isi ridica privirea, rade ironic si-mi spune:"Pai ce crezi ca fac?", lasandu-ma perplex, apoi isi continua masa ca si cum nimic ciudat nu s-ar fi intamplat. La una din fantani o femeie vorbea cu o vaca in timp ce o adapa: "Te-ai saturat?" intreaba femeia. Deranjata de intrebare, vaca:"Mai da-mi apa femeie si nu mai pune intrebari stupide!"Cupluri de pasarele se certau pe tema adapostului, toate vietatile aveau glas...

Rad puternic ca un nebun de situatie, ma asez, din cand in cand zambesc scurt, ca un sughit, si imi repet: "Am innebunit, prieteni!".