Aglomeratie, galagie, manele in difuzoarele telefoanelor, multi calatori fara bilet, soare puternic, caldura mare, insuportabila, si eu, da si eu intr-un jegos de 123. Sunt imbracat gros, pregatit parca de iarna, si cu un rucsac greu in spate.
Inconjurat de oameni transpirati ce-si flutura hartii in fata ochilor pentru o gura de aer proaspat, stau speriat cu ochii cand pe geam, ca un infractor cautat, cand la usa troleului, nu care cumva sa urce vreun controlor sa-mi ceara biletul. Nu simt dar aproape vad caldura din jur. Geaca groasa e racoroasa si culoarea ei verde parca emana prospetime, ceea ce imi ofera confort si lejeritate in ciuda atmosferei din 123.
Ne oprim la semafor aprope de statia de la Unirii, I.C. Bratianu, si vad undeva, pe partea stanga, intr-o departare apropiata, de parca lungimea bulevardul Bratianu s-ar fi micsorat, Piata Universitatii. Undeva pe dreapta sta mandru, cu atitudinea unui intelectual arogant, TNB-ul, iar langa el se inalta grandios Intercontinentalul.
Se face verde si mi se face incredibil de frica cand troleul face dreapta spre Bulevardul Dimitrie Cantemir, abatandu-se de la traseul normal ce ar fi trebuit sa fie spre Bulevardul Unirii. Parca vad drumul cum arde si de frica ridic un baiat, la fel de speriat ca si mine, de pe scaun si il pun in bratele mele ca si cum as fi reusit sa ma ascund, as fi reusit sa ma fac nevazut. Din cauza nerabdarii unei asteptari nesigure il arunc pe baiat din brate, ma ridic si arunc hainele groase de pe mine, ma chinui sa transpir si incep sa ma comport normal incercand astfel sa ma pierd in multime, sa ma confund cu obisnuitul, cu pleava societatii ce asculta in difuzoarele telefoanelor manele, cu jegul, cu 123-ul.
Aceeasi asteptare nesigura ma face sa-mi pierd calmul cand troleul se opreste si mai mult de jumatate din calatorii fara bilet coboara. Ma agit din ce in ce mai tare, fug speriat si fara sens prin troleu de frica ce va urma sa urce si ma atace.
Mi se ofera o sansa cand in mijlocul troleului se formeaza de nicaieri o gaura neagra ce are intrarea asemenea uneia de la metrou. Scari gri de piatra fina coboara in intuneric, in acea gaura neagra. O bara rosie de sprijin parca ghideaza drumul ce vrea sa-l urmezi....Pun mana pe ea cu o stare de nesiguranta si cobor cateva trepte aplecat, tragand cu coada ochiului spre usa de la intrare.
Sunt in dubii si nu stiu ce sa aleg: un viitor negru si nesigur sau un prezent in care va trebui sa-mi infrunt frica ce va avea sa intre in 123.
Abonaţi-vă la:
Postare comentarii (Atom)
0 comentarii:
Trimiteţi un comentariu