Incerc sa ma orientez in spatiu, incerc sa imi dau seama unde sunt, ce caut aici si de ce totul in jurul meu se misca atat de repede. Primul instinct e sa ma uit in jos, avand in vedere ca sunt la o inaltime cu care nu prea sunt obisnuit sa fiu. Imediat dupa, incerc sa gasesc un punct de reper, sa stiu unde ma aflu, sa vad daca mi-e cunoscut "startul". In jur totul e neclar, imagini blurate din cauza vitezei aparent mare cu care merg, poate si din cauza neorientarii mele in spatiu.
Incet, incet totul incepe sa prinda contur. In dreapta mea sunt cladiri, nu apuc sa vad cum se numesc sau in ce stil sunt construite. In fata cladirilor pe alocuri sunt masini, parcate sau formand doar o coada la un semafor. Nu pot sa-mi dau seama. Pe partea stanga ma depaseste un Q7 alb, timp in care las in urma un seria 7 negru si unul gri. Deodata apar tot mai multe masini, masini curate, majoritatea fiind albe sau gri. Viteza se mentine dar ce e injur incepe sa prinda viata, incep sa inteleg.
Un sunet ciudat se aude din spate. Seamana cu zgomotul lasat de o caruta, a unei carute cu roti din lemn captusite, in loc de cauciuc, cu tabla. Ma uit sec in spate si zambesc fals. E chiar o caruta veche, care arata tipic romanesc, trasa de doi cai frumosi, nu sase cai frumosi ci doi, aranjati precum caii romanilor pregatiti de lupta. Caruta e manata de 2 persoane, una sta jos si tine haturile, iar cealalta e ridicata si sta in spate. Nu face nimic altceva decat sa strige "Di" si sa bata caii cu biciul sau infinit de lung.
Imi dau seama ca de fapt pe mine ma urmaresc, dar totodata nu-mi dau seama cum de ma misc atat de repede incat ei nu ma pot ajunge cu toate ca sunt undeva la 10-20 de metri in spatele meu.
Primul instinct revine, privirea in jos si incep sa caut un punct de intersectie. Il gasesc, ridic privirea si ma-nspaimant. Totul pare o ironie a zambetului fals de mai devreme. Sunt intr-o caruta si eu. Acelasi tot incepe sa prinda iarasi viteza. Sunt imbracat taraneste, cu un fes negru pe cap, o pereche de pantaloni vechi si rupti, si am o vesta de lana pe deasupra unei bluze inchisa la culoare si peticita la coate.
Ceva e in neregula totusi. Am senzatia ca nu ma pot misca de la brau in jos. Incerc sa vad de ce, care e obstacolul, in ce capcana sunt prins. In dreapta mea este un unchi, fratele mamei, care se tine strans cu mainile de scandura pe care era asezat, tremurand de frica. Nu pot sa-mi dau seama daca e frica de a fi prins sau frica de a nu cadea din rural in urban. In stanga mea era tataia, bunicul meu si tatal tatalui meu, care mana rapid caruta in care ne aflam.
Nu-mi dau seama ce se intampla dar totul e o imagine asemanatoare calatoriei in timp, doar ca oamenii sunt din acelasi timp, insa din locuri total diferite. Noi si cei care ne urmareau imbracati taraneste gonind pe strazile unui oras modern, aparent civilizat si curat, inconjurat de masini scumpe, colorate sau necolorate doar in alb si gri.
Era Bucurestiul, era Calea Victoriei, era un vis.
Pana acum nu a fost decat inceputul desfasurarii actiunii. Totul se opreste brusc. Punctul culminant parca a fost si parca nu in acelasi timp cu inceputul desfasurarii actiunii, ca in rest nu a fost decat o imagine neagra, un frame care a schimbat foaia si m-a trezit in cu totul alt loc, asteptand deznodamantul. Insa parca incepe o noua desfasurare, undeva la capat de lume...
Visul lui Florin D.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu