Fug

E intuneric! Ba nu, e zi! Ba nu, e intuneric! E ora de zi, dar e intuneric afara. Sunt pe o Cale, nu a Victoriei ci Nationala, nu in Bucuresti ci in Botosani, nu in realitate ci in vis. Mi-am propus sa visez tigani, si am visat. Din pacate nu am visat cum m-am indragostit de o tiganca, si o tiganca de mine. Nu am visat cum am furat o tiganca si o tiganca a furat inima mea. Nu am visat cum am fugit in lume cu ea si ea cu mine. Am visat altceva.

E pustiu de lume si e ceata densa cu mici lacune care ma ajuta sa ma orientez si sa-mi spuna unde sunt. In partea stanga, dupa gardul viu, de vegetatie, peste care se asterne o culoare gri-verzuie, se ascund cateva case. Pe partea dreapta sunt blocuri. Nu pot sa le numar, dar se vad bucati si bucati prin lacunele din ceata. In spate, se uneste partea dreapta cu partea stanga, prin scheletul unei cladiri inalte, aflata, parca de mult, inca in constructie. Ceva imi spune ca aici e startul si ca nu pot sa merg decat spre inainte.

Ceata se pierde si totul incepe sa se clarifice. Pare un drum lung, drept, dar totodata pare un labirint. Si pornesc...

Frica...simt cum cineva sau ceva ma urmareste...Frica...Vine dinspre cladirea din spate, dinspre acel santier gri la exterior, lipsit de viata si plin de intuneric la interior. Fug... de frica.

O casa, singura de altfel, cu lumini aprinse in veranda imi atrage atentia, in acel pustiu semi-intuneric, si ma-ndrept spre ea, evitand astfel banalul drum, probabil, infinit spre inainte.

Am ajuns in dreptul acelei case. Nu sunt lumini, ci mai degraba un bec, nu e o veranda ci mai degraba o mansarda in care stau doua tiganci batrane si urate si 3 copii de tigani, imbracati murdar si mazgaliti cu negru pe fata. Doi dintre ei sunt baieti, si toti trei practica cersetoria.

Imi cer bani, iar eu: "Nu am venit sa-mi ghicesti viitorul!"...Imi cer bani, iar eu: "Vreau sa ma ascunzi de...."...Imi cer bani, iar eu:"De ce sau cine ma urmareste!?"

Una din uratenii scoate un cutit, iar incercand sa dau un pas inapoi imi dau seama cum ceva ma tine pe loc de buzunar. Unul din baieti ma cauta de bani...Ii smulg mana din buzunarul gol si ma-ntorc spre dreptul infinit.

Fug...de frica. O strada mica face spre stanga. Acelasi banal imi spune sa evit infinitul si sa ma-ndrept spre aceasta varianta, aceasta ingusta straduta pe care se afla un parc, un hotel, un pietonal si teatrul Mihai Eminescu.

Nu ajung sa fac multi pasi si-mi intorc privirea. Scheletul cladirii se inalta spre cer. Se inalta suficient cat sa o vad de unde sunt. Din ea curg tigani, cum curge apa la robinet, plini de ura, turbati si insetati de sange. Senzatia de frica se transforma in dorinta de supravetuire. Iar linistea intunericului este perturbata de galagia infometatilor tigani.

Ma-ndrept spre parc...Fug...pentru supravetuire.